Bilingvismul copiilor, de la o limbă vorbită de fiecare părinte și amestecul de cuvinte care trece singur la româna păstrată în familiile plecate în străinătate
Bilingvismul copiilor, mai frecvent decât pare
Peste jumătate dintre oamenii lumii folosesc zilnic cel puțin 2 limbi. Pentru milioane de familii românești din Italia, Spania, Germania, Marea Britanie ori Canada, întrebarea e una practică: vorbim cu copilul în română ori în limba țării în care trăim? În familiile mixte, cu un părinte român și unul străin, întrebarea apare încă dinaintea nașterii.
Răspunsul cercetătorilor din ultimele decenii e liniștitor: creierul copiilor e pregătit să învețe 2 ori chiar 3 limbi în paralel, fără să se încurce pe termen lung.
Miturile care sperie părinții
Câteva idei false circulă de generații. Prima e că bilingvismul întârzie vorbirea. Studiile arată că, în ansamblu, copiii bilingvi încep să vorbească în aceleași intervale de vârstă ca ceilalți. Unii pot avea, în primii ani, un vocabular mai mic în fiecare limbă luată separat, dar vocabularul total, din ambele limbi, e comparabil ori mai mare.
Al doilea mit spune că limbile se încurcă definitiv în mintea copilului. Amestecul de cuvinte e o etapă normală, care trece. Al treilea, că o întârziere de vorbire se rezolvă renunțând la o limbă. Specialiștii în logopedie recomandă, de regulă, păstrarea ambelor limbi chiar și la copiii cu tulburări de limbaj.
Un părinte, o limbă ori limba de acasă și cea de afară
Cea mai cunoscută strategie e „un părinte, o limbă”. Mama vorbește, de exemplu, mereu în română, iar tatăl, mereu în germană. Copilul asociază fiecare limbă cu o persoană și le separă mai ușor. Metoda funcționează bine în familiile mixte, cu condiția ca fiecare părinte să înțeleagă ce vorbește celălalt cu copilul.
În familiile în care ambii părinți sunt români, dar trăiesc în străinătate, strategia frecventă e „limba de acasă, limba de afară”. Acasă se vorbește româna, iar limba țării vine de la grădiniță, școală, prieteni și televizor. Copilul ajunge, aproape sigur, să vorbească fluent limba țării, pentru că e înconjurat de ea. Provocarea reală e păstrarea limbii române. La un copil treaz 12 ore pe zi, pragul de 20-30% înseamnă aproximativ 2,5-3,5 ore de română în fiecare zi, cu tot cu masa, baia și povestea de seară.
Cantitatea contează, iar amestecul e normal
Specialiștii estimează că un copil are nevoie de expunere la o limbă în aproximativ 20-30% din timpul în care e treaz ca să o vorbească activ. Sub acest prag, copilul o înțelege, dar răspunde în limba dominantă, situație numită bilingvism pasiv. Mulți copii ai românilor din străinătate ajung să înțeleagă perfect româna, dar să răspundă în italiană ori în engleză. Calitatea contează și ea: conversația reală, poveștile citite, cântecele și joaca valorează mai mult decât desenele animate privite pasiv. La 2 ani, un copil bilingv folosește adesea în jur de 50-100 de cuvinte, împărțite între cele 2 limbi, iar unele obiecte au nume doar într-o limbă, cea în care le întâlnește mai des. Copilul bilingv amestecă adesea limbile în aceeași propoziție: „Mama, vreau încă un cookie”. Fenomenul, numit schimbare de cod, e normal și apare și la adulții bilingvi. Copilul folosește cuvântul care îi vine mai repede ori pe care îl știe doar într-o limbă. Părintele nu îl corectează sever, ci reia propoziția corect, firesc: „Vrei încă un biscuite? Poftim biscuitele”.
Etapa în care copilul refuză o limbă
În jurul vârstei de 4-7 ani, când intră la grădiniță ori la școală, mulți copii încep să refuze limba minoritară. Vor să fie la fel ca prietenii, iar limba țării devine limba jocului și a statutului. E momentul critic pentru limba română.
Câteva lucruri ajută: părintele continuă să vorbească în română, calm, fără presiune și fără pedepse, chiar dacă primește răspunsuri în altă limbă, vacanțele la bunici, în România, apelurile video cu verii de vârsta lui, prietenii români din comunitate, cărțile și cântecele românești. O vacanță de vară de 4-6 săptămâni în România relansează adesea româna mai mult decât un an întreg de lecții.
Școlile de duminică și cursurile de limbă română
Comunitățile românești din străinătate organizează, de multe ori pe lângă parohii ori asociații, școli de sâmbătă ori de duminică, cu ore de limbă, istorie și tradiții românești. Programul Limbă, cultură și civilizație românească, susținut de statul român, funcționează în școli din mai multe țări europene, cu ore de română incluse în programul unor școli locale. Ele oferă copiilor ocazia să întâlnească alți copii care vorbesc română, ceea ce dă limbii un statut social, nu doar familial.
Trei limbi în aceeași familie
Tot mai mulți copii cresc cu 3 limbi: de exemplu, româna de la mamă, maghiara ori spaniola de la tată și engleza ori germana de la școală. Principiile rămân aceleași: fiecare limbă are o persoană ori un context clar, iar timpul de expunere contează. Copiii trilingvi au, de obicei, o limbă dominantă și una mai slabă, iar echilibrul se schimbă la fiecare mutare, schimbare de școală ori vacanță lungă. Limba mai slabă se sprijină cu 2-3 activități fixe pe săptămână: o poveste citită seara, un apel cu bunicii, o oră de joacă cu un prieten care o vorbește.
Cititul și scrisul în ambele limbi
Vorbitul nu e totuna cu cititul. Mulți copii bilingvi vorbesc româna, dar nu învață să o citească și să o scrie, pentru că școala o predă doar pe cea a țării. Citirea împreună, de la 3-4 ani, a cărților românești, cu degetul pe rânduri, și apoi învățarea literelor specifice, ă, â, î, ș, ț, deschid accesul la literatura și la scrisul în română. Scrisorile ori mesajele către bunici sunt o motivație excelentă.
Avantajele pe termen lung
Cercetările asociază bilingvismul cu o flexibilitate mentală mai bună, cu o atenție mai ușor de comutat între sarcini și cu o înțelegere timpurie a faptului că același lucru se poate spune în mai multe feluri. Câteva studii sugerează chiar o întârziere a apariției simptomelor demenței la vârstnicii bilingvi, deși rezultatele sunt încă discutate.
Avantajul cel mai concret e însă cel uman: copilul care vorbește româna poate vorbi cu bunicii, înțelege glumele familiei, citește cărțile părinților și păstrează legătura cu țara de origine. Mulți adulți crescuți în străinătate fără limba părinților regretă, mai târziu, tocmai această pierdere.